Născut la 2 iunie 1927
în comuna Boroaia, jud. Baia
(astăzi Suceava)
1938-1946- Liceul militar „Ştefan cel Mare"
1946-1948- Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie
Antiaeriană
1948-1953 - Profesor de trageri la Şcoala Militară
de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană
1953-1958- Comandantul regimentelor de artilerie
antiaeriană de la Braşov şi Reşiţa
1958-1960 - Comandantul Şcolii Militare de Ofiţeri de
Radiolocaţie
1960-1964 - Comandantul Şcolii Militare de Ofiţeri de Artilerie
Antiaeriană şi Radiolocaţie
1964-1967 - Student la Academia Militară
1967-1970 - Şeful catedrei Apărare Antiaeriană din
cadrul Academiei
1970-1974 - Şeful Artileriei Antiaeriene a Trupelor
de Uscat
1974-1975 - Comandantul Trupelor de Artilerie şi
Rachete Antiaeriene din Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului
1975-1990 - Comandantul Comandamentului Apărării
Antiaeriene a Teritoriului
Domnule general (r) Mircea Mocanu, aţi fost, din 1975 şi
până în 1990, comandantul Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului
(CAAT), având în subordine artileria şi rachetele antiaeriene, radiolocaţia şi,
până la 1 mai 1977, aviaţia militară. Ce presupunea, în ultimii cinsprezece ani
ai Republicii Socialiste România, funcţia aceasta?
Funcţia era foarte mare. Aveam în subordine apărarea
aeriană a României.
Cinsprezece
ani am răspuns
de regimul de zbor
în spaţiul
nostru aerian. Regimul de zbor este un document, este o lege, care mie
îmi dădea dreptul, dacă era cazul, să începrăzboiul pe
calea aerului. O să spuneţi că mă laud... De ce să o fac? Şi şefii de tură, care
se rânduiau
în punctul
de comandă al CAAT -ului, aveau voie, de asemenea, să ordone atacul asupra
avioanelor infractoare.
Ei
aveau drepturile
mele până
călcam eu în punctul de comandă. Puteau să înceapă războiul fără
să-l întrebe pe
Ceauşescu sau pe ministrul Apărării Naţionale, cu atât mai puţin pe
şeful
Marelui Stat Major, căruia eu nu mă subordonam.
Nu am ştiut acest lucru. Astăzi, toţi şefii de categorii
de forţe se subordonează şefului Statului Major General.
Eu mă subordonam direct ministrului şi aveam în subordine
un stat major
şi cele trei comandamente de armă:al Aviaţiei, al Artileriei şi Rachetelor
şi pe
cel al Radiolocaţiei. Ca poziţie în ierarhia militară, eram superior
comandanţilor celor două, ulterior patru armate. Eram comandant de categorie
de forţe
şi comandant de unitate operativ-strategică. Acesta era CAAT-ul, cu
cele două divizii din subordine:la Ploieşti şi Divizia 34 de la Timişoara.
Unităţile pe
care le comandam aveau tehnica în dispozitiv, gata de luptă, zi şi noapte.
La mobilizare
nu aş mai fi primit decât câţiva soldaţi, ca să întăresc paza...
Discutăm acum şi despre situaţia militară generală a României în anii 1975-1990?
Când eu am venit la CAAT, pe lângă structura pe
care eu o conduceam şi pe lângă Marina Militară, mai erau două armate. Pe
timpul ministeriatului lui Olteanu s-au înfiinţat celelalte două. De ce? Pentru
că două erau obligate
să meargă în teatrul de operaţii militare, în caz de război
al Tratatului de la Varşovia. Treceau Dunărea şi erau amplasate la frontierea
de sud a Bulgariei,
de unde fie să ocupe Grecia, fie să forţeze Strâmtorile
şi săfacă
un capde pod
în Turcia Asiatică. Acesta era Teatrul de Operaţii ,,Sud-Vest". Probabil
că s-ar fi repetat
scenariul din ’77-’78, când Marele Duce Nicolae şi Carol I au atacat
în Balcani,
iar Marele Duce Mihail în Caucaz. Dar ce era în Turcia Orientală nu ne mai
interesa pe
noi direct, nu era Tratatul acolo... Şi cele două armate care plecau
lăsau România
goală. Şi i-a venit ideea generalului Olteanu, cu toate că era mai mult civil
decât
militar, să mai înfiinţeze două armate, Buzău şi Craiova, care să
meargă cu Tratatul, iar armatele vechi,Bucureştiul şi Clujul, să rămână
în teritoriu. Şi aici e o chestie:păi, tovarăşul Nicolae Ceauşescu ne-a învăţat
că Armata română
trebuie
să lupte
împotriva oricărui agresor, din orice direcţie ar ataca. Da?
Inclusiv URSS?
Inclusiv URSS. Dar nicio aplicaţie, din 1965 – când a venit la putere şi a lansat această teorie – şi până în decembrie 1989, nu s-a făcut la graniţa de Est.
Despre Nicolae Militaru ce puteţi să-mi spuneţi?
Pe Nicolae Militaru îl chemase de fapt, Militaru Lepădatu.
A fost
lepădat
când
era mic şi a fost găsit de un militar care l-a dus la orfelinat. Şi
ăia, acolo, i-au zis Militaru Lepădatu. Ulterior, şi-a schimbat numele... Teoria că
generalul Militaru, pe o terasă, la un restaurant, ar fi transmis
secrete militare unei femei care reprezenta KGB-ul
este o invenţie, o făcătură a Securităţii. Nu avea ce să transmită
URSS-ului. Nu avea ce să ştie. Una la mână:ce a comandat el? El a fost
comandant la Armata de la Bucureşti. Or, armata asta era pusă
unde se găsea de către sovietici. După război, ei au stabilit locul fiecărui
regiment. Doi la mână:în fiecare primăvară, anual,până
în 1989,
se trimiteau, de la Marele Stat Major, la Moscova, la Comandamentul Unificat, text,
hartă şi tabele
cu Forţele Armate Române. Iar tehnica de luptă, nu numai că o aveam de
la ei, dar veneau periodic să-i verifice capacitatea de luptă.
Şi atunci, ce secrete ştia el? Eu ştiu ce secrete vindea Militaru femeilor.
Că-iplăceau femeile!
Era un bărbat bine,
un bărbat
deştept,
un cuceritor de primă clasă. Toată lumea ştia lucrul acesta.
Şi atunci de unde i s-a tras?
Vă spun eu de unde! Când a venit ultima
oară Brejnev
la Bucureşti,
după
ce a coborât din avion, a salutat garda, s-a cântat imnul... A trecut la strâns
mâini.
Au fost
întâi
Comitetul Central şi guvernul, câţiva activişti, după ei urmând
reprezentanţii
Armatei. Eram aşa:primul, generalul Militaru, reprezentând armata de uscat; al
doilea, generalul Mocanu, reprezentând apărarea antiaeriană; al treilea, generalul
Zărnescu, reprezentând
aviaţia militară; şi al patrulea, contraamiralul Dinu – el era la
Direcţia de Informaţii
a Armatei, dar era îmbrăcat marinar şi reprezenta marina. Ceauşescu îl însoţea pe Brejnev. Brejnev
abia
îşi târa picioarele,
abia
dădea mâna
cu noi. Era
terminat, consumat! Între ultimul din guvern şi generalul Militaru era cam un
metru şi jumătate.
Când Brejnev
a ajuns
în dreptul lui Militaru, Militaru a salutat şi a zis în limba
rusă:,,Să
trăiţi, tovarăşe mareşal al Uniunii Sovietice!". Ceauşescu a făcut
ochii mari. Dar, a trecut mai departe! A plecat, s-a terminat
vizita... În scurt timp, Militaru a fost eliberat din funcţia de comandant al
Armatei de la Bucureşti şi numit în funcţia de adjunct
al ministrului Construcţiilor Industriale.
A fost tras pe linie moartă…
Chiar aşa! Noua funcţie a prestat-o
în uniformă. De unde toată tărăşenia asta? Eu când am luat comanda
Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, în 1975,
în Forţele Armate Unite ale Tratatului de la Varşovia funcţiona
un nou Statut la război, care era deosebit de statutul de până atunci. Eu am condus
toate aplicaţiile
comune ale Pactului, cu trupe, cu avioane, cu ţinte reale, cincisprezece
ani, fără
ca Statutul la război al Forţelor Armate Unite să fie semnat de către România,
de fapt
de către Nicolae Ceauşescu. În punctul de comandă, unde veneau generalii
sovietici, nu veneau ministrul Apărării Naţionale sau şeful Marelui Stat Major,
nu venea nimeni din conducerea statului, pentru că nu se semnase
Statutul. Iar Statutul nu fusese semnat pentru două motive. Primul:lui
Ceauşescu nu-i convenea faptul că în Statut se spunea că, la război,
comandantul Forţelor Armate Unite este secretarul general al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice. Iar Brejnev fusese avansat mareşal după
ce toate celelalte ţări au semnat Statutul la Război al Tratatului de la
Varşovia. Adică,
Militaru l-a recunoscut pe Brejnev de comandant suprem.
Înseamnă că Ceauşescu s-a simţit umilit de Militaru în
faţa lui Brejnev. Eu, şeful statului, nu te recunosc pe tine ca fiindu-mi
superior, dar te recunoaşte generalul meu şi te salută ca atare!
Tocmai. Ceauşescu a zis:,,Nu! Pentru Armata Română,
eu sunt comandantul suprem!".
Acest lucru nu-i convenea lui Ceauşescu, dar nici
nouă, armatei.
Şi al doilea motiv?
A doua prevedere care îl nemulţumea:trecerea
trupelor
terestre, aeriene şi maritime ale unui stat pe teritoriul, spaţiul
aerian şi cel maritim al altui stat membru se face la hotărârea
comandanţilor militari ierarhici. Ceauşescu dorea modul de trecere să se stabilească prin
convenţii guvernamentale bilaterale. Asta nu se poate!
Când
este război,
nu mai stai de convenţii. Dar, astea le-a cerut el. Din 1975
şi până
în 1989,
anual am avut câte
două-trei întâlniri
cu delegaţii de la Moscova, să încheiem doar Planul operativ şi Planul de cooperare
măcar pe
linie aeriană. Nici
pe acestea nu le-am încheiat, am rămas de ne-au apucat aşa evenimentele din
decembrie 1989... Mi-a sărit în ochi faptul că ceea ce pretindea
Ceauşescu de la sovietici era ceea ce a pretins Carol I, prin 1877,
tot de la ruşi. Noi, făceam aplicaţii, în fiecare primăvară, pe
linia Trataului de la Varşovia, la Neptun, că nu era sezon şi aveam spaţiu
suficient. Şi
acolo stabileam
culoarul pentru
Frontul 5, care era frontul de la Kiev şi care trecea la sud de
Dunăre... Din 1975, până în 1989 inclusiv,
anual aveam câte
două-trei întâlniri
cu sovieticii ca să acceptăm şi să semnăm, măcar pe
linie de apărare
antiaeriană, două documente:Planul de cooperare şi Planul operativ.
Despre faptul
că Ceauşescu nu a semnat Statutul la război nupomeneşte nimeni:nici Florin Constantiniu –
am cărţile lui aici, acasă – nici fostul ministru Constantin Olteanu, care este
un istoric, totuşi, de bază, un om cu mintea întreagă. De
ce nimeni nu pomeneşte, nu pot să-mi explic...
Vorbim un pic şi despre Elena Ceauşescu?
Unii încearcă să-i atribuie Elenei Ceauşescu un
rol pe
care nu l-a avut. Tovarăşa a intrat în Comitetul Central în1974,
odată cu mine. Până
atunci, nu auzise nimeni de ea... Eu am participat la şaizeci de plenare,
câte patrupe
an, timpde
cinsprezece
ani. Aici nu a vorbit niciodată. Cei drept, a stat unde nu i se
cuvenea:la prezidiu.
În mijloc
stătea Ceauşescu, în stânga primul-ministru Dăscălescu, în dreapta,
ea. Ea era vice-prim-ministru...
Şi de câte
ori ea încerca să se bage în vorbă, el făcea
exact
gestul de la procesul de la Târgovişte:întindea mâna
şi îiînchidea gura. Nu am auzit ca ea, în aceste şaizeci de plenare,
ea să spună
un cuvânt
întreg. Încerca, şi el o oprea.
Totuşi, s-a scris mult în ultimii douăzeci de ani că ea
lua decizii. Şi mulţi români spuneau şi înainte de ’89, şi după, că ea îl
influenţează negativ!
Nu lua ea deciziile importante. Dar ce au observat,
unul şi altul, ăştia de-i cântă în strună stăpânirii, indiferent
care e ea? Se ducea unul cu o problemă la tovarăşu’, o rezolva, şi, în scurtă
vreme, se trezea zburat din funcţie. Şi ceilalţi îşi puneau
întrebări...
Şi aşa au ajuns
la concluzia că, înainte să treci pe la el, dai pe la Cabinetul
II, s-o informezi pe
tovarăşa, să cazi de conivenţă cu ea... E drept, ei îi plăcea
să se amestece. Am asistat odată la o scenă, în 1986. Era o sesiune de
comunicări ştiinţifice în localul de la ,,Haiducul’’. Erau ministrul Olteanu,
Milea, Coman, Ilie Ceauşescu... Ce se discuta? Tovarăşa dăduse ordin ca să nu
cumva IosifConstantin Drăgan să ia cuvântul în cadrul acestei sesiuni de comunicări.
Ilie Ceauşescu, care făcea parte din nu ştiu ce comitet internaţional de
istorie militară, îl invitase pe IosifConstantin Drăgan, care a venit. Şi acum,
toţi şefii armatei erau daţi peste capcă tovarăşa a avut o toană. Ştiţi cum au
rezolvat problema?
Au schimbat programul.
Drăgan nu a mai vorbit în plen, cum trebuia, ci după,
când
s-a lucrat pe
secţiuni.
Cum aţi descrie relaţia dintre Nicolae Ceauşescu,
Securitate şi Armată?
Securitatea l-a convins pe Ceauşescu de faptul
că nu există
riscul să ne atace cineva. De aceea, bugetul Ministerului Apărării
Naţionale a fost blocat
la nivelul anului 1982. După acest an, nu s-au mai putut face
achiziţii importante.
De
aceea noi nu avem racheta sol-aer S-200, echivalentul Patriot-ului american.
De fapt,
S-ul 200 îi este superior. Sunt unii deştepţi care spun
că sovieticii au furat planurile de la americani. Şi
ce-mipasă
mie? Important
este să ai cu ce să lupţi!
Îmi spuneţi că Securitatea a lovit, în plin Război Rece,
în capacitatea de apărare a ţării prin intermediul lui Nicolae Ceauşescu?
Nu vă răspund direct, vă povestesc următoarea întâmplare.
În
decembrie 1989a
avut loc ultima şedinţă a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, la Comitetul Central.
Ministrul Milea ne-a chemat şi pe noi, cei care de regulă nu participam.
A zis:„Haideţi
să vedeţi şi dumneavoastră cum se pun problemele acolo!." Am mers şi am rămas uimit! Era o masă lungă.
Acolo stătea Ceauşescu; lângă el, în picioare, stătea Silviu
Curticeanu. Milea
s-a aşezat şi el la masă, iar noi, pe scaune, în spatele lui, cu caietul şi
stiloul în mâini,
ca şcolarii. Milea tremura în faţa lui Ceauşescu... Opt puncte
erau la ordinea de zi. Şi Ceauşescu a folosit cele mai jignitoare
cuvinte la adresa Armatei române:„Nu sunteţi buni de nimic! Uite, îmi cereţi
să facem pista de la Luncani! Pista asta efăcută de zece ani!".
Nu era adevărat, un MiG-21nu putea decola şi ateriza
acolo în marjă
de siguranţă.
Este pentru prima dată când aud că Ceauşescu jignea...
Pentru mine a fost jignitor cum ne-a tratat. Nu
trebuie
să foloseşti
neapărat
cuvinte urâte pentru
a jigni.
Dar maibine
mă înjura
de mamă şi-mi aproba
tot planul
cu care am venit de la Minister! Dar nu a aprobat nimic. Aşa! Iar
Postelnicu ne privea din capul mesei, zâmbind ironic şi stând picior peste picior.
El şi adjuncţii
lui au intrat ultimii, fără caiet, fără creion... Şi Ceauşescu,
într-un exces
de nervi, se ridică:„Nu sunteţi buni de nimic!" şi dă să plece.
Dar Curticeanu zice:,,Tovarăşe secretar general, mai e Ministerul de Interne,
tot cu opt puncte
la ordinea de zi". „Cum? Cum, mai e şi Ministerul de Interne?". „Da,
a fost
Ministerul Apărării, pe
care aţibinevoit
să-l analizaţi, şi acum urmează Ministerul de Interne!". Dar Postelnicu,
de colo, zice mieros:„Tovarăşe secretar general, sunt aceleaşi probleme, nu
merită să pierdeţi timpul dumneavoastră preţios". ,,Da – zice Ceauşescu –
nu mai pierdem
timpul,
lor le aprob tot!".
Şi a ieşit pe uşă. Lor le-a aprobat tot! Şi ce spunea
Postelnicu la proces? ,,Am fost un dobitoc. Eu m-am ocupat
doar de miliţie şi pompieri...". Păi, stai, măi omule! Şapte
ani ai fost
şeful
Securităţii! Ai fost membru supleant al Comitetului Politic Executiv,
ceea ce n-a fost
ministrul tău, Homoştean. Pe mine nu mă miră ce spunea el, îl ştiam de om
isteţ. Eu
mă uitam la şeful
completului
de judecată,
general de justiţie,
cum se făcea
că-l crede. El
atunci afla cu ce se ocupa Postelnicu?
În caz de război, Securitatea se subordona armatei, cum a
fost şi în decembrie 1989... nu colaboraţi?
Uitaţi cum colaboram... Ministrul avea o grupă de pregătire, în care intrau adjuncţii lui, comandanţii
categoriilor de forţe armate ... şi alţii.
Comandanţii Armatelor intrau?
Intrau, sigur că da! Şi, ne-a chemat Milea la ultima
şedinţă de pregătire,
era înainte de Congresul al XIV-lea. Acolo, erau cuvântări, prelegeri,
lecţii... Buuun!
Care era esenţa discuţiilor noastre? Era prevederea emanată de
Nicolae Ceauşescu că armata trebuie să fie oricând gata să lupte
împotriva
oricărui agresor.
L-am cunoscut cand am fost mutat ca lt.in sc. militara in 1960,era comandantul scolii.Vorbea cu caldura il simteai alaturi .in gandire era adeptul lui Napoleon(eu asa zic),iar in minutele de cumpana(eu fiind pe atunci cdt. de subunitate) avea o vorba buna si te indruma.Ar fi multe de spus,dar pe scurt a fost o gandire luminata a armatei noastre.
RăspundețiȘtergereEhehe.....multe lucruri nu mai sunt cum au fost! Acum prostia este fudulie si hotia este virtute!
RăspundețiȘtergereSa ne revenim oare, incepand cu 2017? Ar cam fi cazul unui nou început! Si acesta sa fie in primul rand NATIONAL!
Eu cred ca ne vom reveni, ca tara si ca popor. Daca am rezistat sute de ani in vecinatatea atator imperii, nu se poate ca tocmai acum tara noastra sa se piarda.
RăspundețiȘtergere