joi, 8 ianuarie 2015

Adevăruri pătrunse şi nepătrunse - interviu cu General (r) Mircea MOCANU


Născut la 2 iunie 1927 în comuna Boroaia, jud. Baia (astăzi Suceava)

1938-1946- Liceul militar „Ştefan cel Mare"

1946-1948- Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană
1948-1953 - Profesor de trageri la Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană

1953-1958- Comandantul regimentelor de artilerie antiaeriană de la Braşov şi Reşiţa

1958-1960 - Comandantul Şcolii Militare de Ofiţeri de Radiolocaţie

1960-1964 - Comandantul Şcolii Militare de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană şi Radiolocaţie

1964-1967 - Student la Academia Militară

1967-1970 - Şeful catedrei Apărare Antiaeriană din cadrul Academiei

1970-1974 - Şeful Artileriei Antiaeriene a Trupelor de Uscat

1974-1975 - Comandantul Trupelor de Artilerie şi Rachete Antiaeriene din Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului

1975-1990 - Comandantul Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului




Domnule general (r) Mircea Mocanu, aţi fost, din 1975 şi până în 1990, comandantul Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (CAAT), având în subordine artileria şi rachetele antiaeriene, radiolocaţia şi, până la 1 mai 1977, aviaţia militară. Ce presupunea, în ultimii cinsprezece ani ai Republicii Socialiste România, funcţia aceasta?

Funcţia era foarte mare. Aveam în subordine apărarea aeriană a României. Cinsprezece ani am răspuns de regimul de zbor în spaţiul nostru aerian. Regimul de zbor este un document, este o lege, care mie îmi dădea dreptul, dacă era cazul, să începrăzboiul pe calea aerului. O să spuneţi că mă laud... De ce să o fac? Şi şefii de tură, care se rânduiau în punctul de comandă al CAAT -ului, aveau voie, de asemenea, să ordone atacul asupra avioanelor infractoare. Ei aveau drepturile mele nă călcam eu în punctul de comandă. Puteau să înceapă războiul fără să-l întrebpe Ceauşescu sau pe ministrul Apărării Naţionale, cu atât mai puţin pe şeful Marelui Stat Major, căruia eu nu mă subordonam.

Nu am ştiut acest lucru. Astăzi, toţi şefii de categorii de forţe se subordonează şefului Statului Major General.

Eu mă subordonam direct ministrului şi aveam în subordine un stat major şi cele trei comandamente de armă:al Aviaţiei, al Artileriei şi Rachetelor şi pe cel al Radiolocaţiei. Ca poziţie în ierarhia militară, eram superior comandanţilor celor două, ulterior patru armate. Eram comandant de categorie de forţe şi comandant de unitate operativ-strategică. Acesta era CAAT-ul, cu cele două divizii din subordine:la Ploieşti şi Divizia 34 de la Timişoara. Unităţile pe care le comandam aveau tehnica în dispozitiv, gata de luptă, zi şi noapte. La mobilizare nu aş mai fi primit decât câţiva soldaţi, ca să întăresc paza...

Discutăm acum şi despre situaţia militară generală a României în anii 1975-1990?

Când eu am venit la CAAT, pe lângă structura pe care eu o conduceam şi pe lângă Marina Militară, mai erau două armate. Pe timpul ministeriatului lui Olteanu s-au înfiinţat celelalte două. De ce? Pentru că două erau obligate să meargă în teatrul de operaţii militare, în caz de război al Tratatului de la Varşovia. Treceau Dunărea şi erau amplasate la frontierea de sud a Bulgariei, de unde fie să ocupe Grecia, fie să forţeze Strâmtorile şi săfacă un capde pod în Turcia Asiatică. Acesta era Teatrul de Operaţii ,,Sud-Vest". Probabil că s-ar fi repetat scenariul din ’77-’78, când Marele Duce Nicolae şi Carol I au atacat în Balcani, iar Marele Duce Mihail în Caucaz. Dar ce era în Turcia Orientală nu ne mai interesa pe noi direct, nu era Tratatul acolo... Şi cele două armate care plecau lăsau România goală. Şi i-a venit ideea generalului Olteanu, cu toate că era mai mult civil decât militar, să mai înfiinţeze două armate, Buzău şi Craiova, care să meargă cu Tratatul, iar armatele vechi,Bucureştiul şi Clujul, să rămână în teritoriu. Şi aici e o chestie:păi, tovarăşul Nicolae Ceauşescu ne-a învăţat că Armata română trebuie să lupte împotriva oricărui agresor, din orice direcţie ar ataca. Da?

Inclusiv URSS?

Inclusiv URSS. Dar nicio aplicaţie, din 1965 – când a venit la putere şi a lansat această teorie – şi nă în decembrie 1989, nu s-a făcut la graniţa de Est.

Despre Nicolae Militaru ce puteţi să-mi spuneţi?

Pe Nicolae Militaru îl chemase de fapt, Militaru Lepădatu. A fost lepădat când era mic şi a fost găsit de un militar care l-a dus la orfelinat. Şi ăia, acolo, i-au zis Militaru Lepădatu. Ulterior, şi-a schimbat numele... Teoria că generalul Militaru, pe o terasă, la un restaurant, ar fi transmis secrete militare unei femei care reprezenta KGB-ul este o invenţie, o făcătură a Securităţii. Nu avea ce să transmită URSS-ului. Nu avea ce să ştie. Una la mâ:ce a comandat el? El a fost comandant la Armata de la Bucureşti. Or, armata asta era pusă unde se găsea de către sovietici. După război, ei au stabilit locul fiecărui regiment. Doi la mâ:în fiecare primăvară, anual,nă în 1989, se trimiteau, de la Marele Stat Major, la Moscova, la Comandamentul Unificat, text, hartă şi tabele cu Forţele Armate Române. Iar tehnica de luptă, nu numai că o aveam de la ei, dar veneau periodic să-i verifice capacitatea de luptă. Şi atunci, ce secrete ştia el? Eu ştiu ce secrete vindea Militaru femeilor. Că-iplăceau femeile! Era un bărbat bine, un bărbat deştept, un cuceritor de primă clasă. Toată lumea ştia lucrul acesta.

Şi atunci de unde i s-a tras?

Vă spun eu de unde! Când a venit ultima oară Brejnev la Bucureşti, după ce a coborât din avion, a salutat garda, s-a cântat imnul... A trecut la strâns mâini. Au fost întâi Comitetul Central şi guvernul, câţiva activişti, după ei urmând reprezentanţii Armatei. Eram aşa:primul, generalul Militaru, reprezentând armata de uscat; al doilea, generalul Mocanu, reprezentând apărarea antiaeriană; al treilea, generalul Zărnescu, reprezentând aviaţia militară; şi al patrulea, contraamiralul Dinu – el era la Direcţia de Informaţii a Armatei, dar era îmbrăcat marinar şi reprezenta marina. Ceauşescu îl însoţea pBrejnev. Brejnev abia îşi târa picioarele, abia dădea mâna cu noi. Era terminat, consumat! Între ultimul din guvern şi generalul Militaru era cam un metru şi jumătate. Când Brejnev a ajuns în dreptul lui Militaru, Militaru a salutat şi a zis în limba rusă:,,Să trăiţi, tovarăşe mareşal al Uniunii Sovietice!". Ceauşescu a făcut ochii mari. Dar, a trecut mai departe! A plecat, s-a terminat vizita... În scurt timp, Militaru a fost eliberat din funcţia de comandant al Armatei de la Bucureşti şi numit în funcţia de adjunct al ministrului Construcţiilor Industriale.

A fost tras pe linie moartă…

Chiar aşa! Noua funcţie a prestat-o în uniformă. De unde toată tărăşenia asta? Eu când am luat comanda Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, în 1975, în Forţele Armate Unite ale Tratatului de la Varşovia funcţiona un nou Statut la război, care era deosebit de statutul de nă atunci. Eu am condus toate aplicaţiile comune ale Pactului, cu trupe, cu avioane, cu ţinte reale, cincisprezece ani, fără ca Statutul la război al Forţelor Armate Unite să fie semnat de către România, de fapt de către Nicolae Ceauşescu. În punctul de comandă, unde veneau generalii sovietici, nu veneau ministrul Apărării Naţionale sau şeful Marelui Stat Major, nu venea nimeni din conducerea statului, pentru că nu se semnase Statutul. Iar Statutul nu fusese semnat pentru două motive. Primul:lui Ceauşescu nu-i convenea faptul că în Statut se spunea că, la război, comandantul Forţelor Armate Unite este secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Iar Brejnev fusese avansat mareşal după ce toate celelalte ţări au semnat Statutul la Război al Tratatului de la Varşovia. Adică, Militaru l-a recunoscut pBrejnev de comandant suprem.

Înseamnă că Ceauşescu s-a simţit umilit de Militaru în faţa lui Brejnev. Eu, şeful statului, nu te recunosc pe tine ca fiindu-mi superior, dar te recunoaşte generalul meu şi te salută ca atare!

Tocmai. Ceauşescu a zis:,,Nu! Pentru Armata Română, eu sunt comandantul suprem!".
 Acest lucru nu-i convenea lui Ceauşescu, dar nici nouă, armatei.

Şi al doilea motiv?

A doua prevedere care îl nemulţumea:trecerea trupelor terestre, aeriene şi maritime ale unui stat pe teritoriul, spaţiul aerian şi cel maritim al altui stat membru se face la hotărârea comandanţilor militari ierarhici. Ceauşescu dorea modul de trecere să se stabilească prin convenţii guvernamentale bilaterale. Asta nu se poate! Când este război, nu mai stai de convenţii. Dar, astea le-a cerut el. Din 1975 şi nă în 1989, anual am avut câte două-trei întâlniri cu delegaţii de la Moscova, să încheiem doar Planul operativ şi Planul de cooperare măcar pe linie aeriană. Nici pe acestea nu le-am încheiat, am rămas de ne-au apucat aşa evenimentele din decembrie 1989... Mi-a sărit în ochi faptul că ceea ce pretindea Ceauşescu de la sovietici era ceea ce a pretins Carol I, prin 1877, tot de la ruşi. Noi, făceam aplicaţii, în fiecare primăvară, pe linia Trataului de la Varşovia, la Neptun, că nu era sezon şi aveam spaţiu suficient. Şi acolo stabileam culoarul pentru Frontul 5, care era frontul de la Kiev şi care trecea la sud de Dunăre... Din 1975, nă în 1989 inclusiv, anual aveam câte două-trei întâlniri cu sovieticii ca să acceptăm şi să semnăm, măcar pe linie de apărare antiaeriană, două documente:Planul de cooperare şi Planul operativ. Despre faptul că Ceauşescu nu a semnat Statutul la război nupomeneşte nimeni:nici Florin Constantiniu – am cărţile lui aici, acasă – nici fostul ministru Constantin Olteanu, care este un istoric, totuşi, de bază, un om cu mintea întreagă. De ce nimeni nu pomeneşte, nu pot să-mi explic...

 
Vorbim un pic şi despre Elena Ceauşescu?
Unii încearcă să-i atribuie Elenei Ceauşescu un rol pe care nu l-a avut. Tovarăşa a intrat în Comitetul Central în1974, odată cu mine. Până atunci, nu auzise nimeni de ea... Eu am participat la şaizeci de plenare, câte patrupe an, timpde cinsprezece ani. Aici nu a vorbit niciodată. Cei drept, a stat unde nu i se cuvenea:la prezidiu. În mijloc stătea Ceauşescu, în stânga primul-ministru Dăscălescu, în dreapta, ea. Ea era vice-prim-ministru... Şi de câte ori ea încerca să se bage în vorbă, el făcea exact gestul de la procesul de la Târgovişte:întindea mâna şi îiînchidea gura. Nu am auzit ca ea, în aceste şaizeci de plenare, ea să spună un cuvânt întreg. Încerca, şi el o oprea.

 
Totuşi, s-a scris mult în ultimii douăzeci de ani că ea lua decizii. Şi mulţi români spuneau şi înainte de ’89, şi după, că ea îl influenţează negativ!

Nu lua ea deciziile importante. Dar ce au observat, unul şi altul, ăştia de-i cântă în strună stănirii, indiferent care e ea? Se ducea unul cu o problemă la tovarăşu’, o rezolva, şi, în scurtă vreme, se trezea zburat din funcţie. Şi ceilalţi îşi puneau întrebări... Şi aşa au ajuns la concluzia că, înainte să treci pe la el, dai pe la Cabinetul II, s-o informezi pe tovarăşa, să cazi de conivenţă cu ea... E drept, ei îi plăcea să se amestece. Am asistat odată la o scenă, în 1986. Era o sesiune de comunicări ştiinţifice în localul de la ,,Haiducul’’. Erau ministrul Olteanu, Milea, Coman, Ilie Ceauşescu... Ce se discuta? Tovarăşa dăduse ordin ca să nu cumva IosifConstantin Drăgan să ia cuvântul în cadrul acestei sesiuni de comunicări. Ilie Ceauşescu, care făcea parte din nu ştiu ce comitet internaţional de istorie militară, îl invitase pe IosifConstantin Drăgan, care a venit. Şi acum, toţi şefii armatei erau daţi peste capcă tovarăşa a avut o toană. Ştiţi cum au rezolvat problema? Au schimbat programul. Drăgan nu a mai vorbit în plen, cum trebuia, ci după, când s-a lucrat pe secţiuni.

Cum aţi descrie relaţia dintre Nicolae Ceauşescu, Securitate şi Armată?

Securitatea l-a convins pe Ceauşescu de faptul că nu există riscul să ne atace cineva. De aceea, bugetul Ministerului Apărării Naţionale a fost blocat la nivelul anului 1982. După acest an, nu s-au mai putut face achiziţii importante. De aceea noi nu avem racheta sol-aer S-200, echivalentul Patriot-ului american. De fapt, S-ul 200 îi este superior. Sunt unii deştepţi care spun că sovieticii au furat planurile de la americani. Şi ce-mipasă mie? Important este să ai cu ce să lupţi!

Îmi spuneţi că Securitatea a lovit, în plin Război Rece, în capacitatea de apărare a ţării prin intermediul lui Nicolae Ceauşescu?

Nu vă răspund direct, vă povestesc următoarea întâmplare. În decembrie 1989a avut loc ultima şedinţă a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, la Comitetul Central. Ministrul Milea ne-a chemat şi pe noi, cei care de regulă nu participam. A zis:„Haideţi să vedeţi şi dumneavoastră cum se pun problemele acolo!." Am mers şi am rămas uimit! Era o masă lungă. Acolo stătea Ceauşescu; lângă el, în picioare, stătea Silviu Curticeanu. Milea s-a aşezat şi el la masă, iar noi, pe scaune, în spatele lui, cu caietul şi stiloul în mâini, ca şcolarii. Milea tremura în faţa lui Ceauşescu... Oppuncte erau la ordinea de zi. Şi Ceauşescu a folosit cele mai jignitoare cuvinte la adresa Armatei române:„Nu sunteţi buni de nimic! Uite, îmi cereţi să facem pista de la Luncani! Pista asta efăcută de zece ani!". Nu era adevărat, un MiG-21nu putea decola şi ateriza acolo în marjă de siguranţă.

 Este pentru prima dată când aud că Ceauşescu jignea...

Pentru mine a fost jignitor cum ne-a tratat. Nu trebuie să foloseşti neapărat cuvinte urâte pentru a jigni. Dar maibine mă înjura de mamă şi-mi aproba tot planul cu care am venit de la Minister! Dar nu a aprobat nimic. Aşa! Iar Postelnicu ne privea din capul mesei, zâmbind ironic şi stând picior peste picior. El şi adjuncţii lui au intrat ultimii, fără caiet, fără creion... Şi Ceauşescu, într-un exces de nervi, se ridică:„Nu sunteţi buni de nimic!" şi dă să plece. Dar Curticeanu zice:,,Tovarăşe secretar general, mai e Ministerul de Interne, tot cu oppuncte la ordinea de zi". „Cum? Cum, mai e şi Ministerul de Interne?". „Da, a fost Ministerul Apărării, pe care aţibinevoit să-l analizaţi, şi acum urmează Ministerul de Interne!". Dar Postelnicu, de colo, zice mieros:„Tovarăşe secretar general, sunt aceleaşi probleme, nu merită să pierdeţi timpul dumneavoastră preţios". ,,Da – zice Ceauşescu – nu mai pierdem timpul, lor le aprotot!".
Şi a ieşit pe uşă. Lor le-a aprobat tot! Şi ce spunea Postelnicu la proces? ,,Am fost un dobitoc. Eu m-am ocupat doar de miliţie şi pompieri...". Păi, stai, măi omule! Şapte ani ai fost şeful Securităţii! Ai fost membru supleant al Comitetului Politic Executiv, ceea ce n-a fost ministrul tău, Homoştean. Pe mine nu mă miră ce spunea el, îl ştiam de om isteţ. Eu mă uitam la şeful completului de judecată, general de justiţie, cum se făcea că-l crede. El atunci afla cu ce se ocupa Postelnicu?

În caz de război, Securitatea se subordona armatei, cum a fost şi în decembrie 1989... nu colaboraţi?

Uitaţi cum colaboram... Ministrul avea o grupă de pregătire, în care intrau adjuncţii lui, comandanţii categoriilor de forţe armate ... şi alţii.

Comandanţii Armatelor intrau?
Intrau, sigur că da! Şi, ne-a chemat Milea la ultima şedinţă de pregătire, era înainte de Congresul al XIV-lea. Acolo, erau cuvântări, prelegeri, lecţii... Buuun! Care era esenţa discuţiilor noastre? Era prevederea emanată de Nicolae Ceauşescu că armata trebuie să fie oricând gata să lupte împotriva oricărui agresor.

3 comentarii:

  1. L-am cunoscut cand am fost mutat ca lt.in sc. militara in 1960,era comandantul scolii.Vorbea cu caldura il simteai alaturi .in gandire era adeptul lui Napoleon(eu asa zic),iar in minutele de cumpana(eu fiind pe atunci cdt. de subunitate) avea o vorba buna si te indruma.Ar fi multe de spus,dar pe scurt a fost o gandire luminata a armatei noastre.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ehehe.....multe lucruri nu mai sunt cum au fost! Acum prostia este fudulie si hotia este virtute!
    Sa ne revenim oare, incepand cu 2017? Ar cam fi cazul unui nou început! Si acesta sa fie in primul rand NATIONAL!

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu cred ca ne vom reveni, ca tara si ca popor. Daca am rezistat sute de ani in vecinatatea atator imperii, nu se poate ca tocmai acum tara noastra sa se piarda.

    RăspundețiȘtergere